Arhive lunare: octombrie 2011

Ciocnesc pentru celebritate!

Suntem atât de avizi de celebritate, că nu vedem în faţa ochilor.

De mici, ni se induce încrâncenarea de a fi cei mai buni, nu pentru a fi performanţi, ci pentru a ajunge celebri.

Hai să zicem că e în regulă să te zbaţi, dar nu te apucă groaza când vezi că, celebritatea, la care, fii sincer, visezi şi tu, vine doar pe alte „felii”?

Nu e celebru cel care se inventează ceva, e celebru cel care s-a „tăvălit” cu cine trebuie…

Chiar şi la nivel micro, în măruntul univers al locului de muncă, nu devine celebru şi, bineînţeles, promovat, cel care munceşte de nu mai poate, ci este de neînlocuit cel care bea cafele, fumează ţigări, citeste presa, relaxat şi care, atunci când trece şeful pe lângă el, oftează, spunând că nu mai poate… de cât a lucrat!

Păi să nu-ţi iasă fire albe? Dacă sunteţi deştepţi, aşa cum vă bănuiesc, ştiţi din care categorie fac eu parte  .

Până şi publicitatea se încadrează la această modă, publicitatea negativa nemaifiind demult dăunătoare, ci dimpotrivă, pare să se reformuleze şi să promoveze mult mai incisiv.

Acum ce să mai spun, de marii conducatori ai ţării, care, cu cât fac dandanaua mai mare, cu atât sunt mai celebrii şi-i urmărim cu toţii, sperând că mai rău nu se poate. Iar ei ne demonstrează veşnic…contrariul.

Ciocnesc pentru celebritate, dar aşa cum o vreau eu.

Nu consider motiv de celebritate:  implicarea în accidente, epatarea pe post de  companion de vedetă, sau patriotismul fals al personajelor aflate la conducerea ţării (în vreun partid, sau mai rău…) şi care duc cu mândrie, în spate, diverse ilegalităţi, mai mult sau mai puţin publice.

Voi nu v-aţi săturat să fie, la noi, totul pe dos?

Consider celebru omul care nu face uz de talentul său, care e capabil să se comporte exemplar şi după ce a luat un premiu Nobel.

Pentru mine e celebră persoana care, deşi intimidantă prin valoarea sa, te face să te simţi în largul tău şi nu încearcă vreodata să te inhibe şi să te desconsidere, indiferent câtă putere ar deţine.

Fiţi celebri, dar fiţi cei mai buni!

https://ancagiurgiu.wordpress.com Textele şi fotografiile de pe acest site pot fi preluate DOAR cu acordul expres al autorului şi cu precizarea OBLIGATORIE a sursei! Autor blog : Anca Mihaela Giurgiu

2 comentarii

Din categoria pareri

Trăiesc în paradox!

Paradoxul mă înconjoară şi mă defineşte, indiferent cât de tare încerc să mă ascund.

– Deşi am comportament aristocratic şi pretenţii cât încape, sunt un funcţionar ca oricare altul, trăiesc dintr-un salariu amărât şi aştept să câştig la loto (la care, apropo, nu prea joc)

– Deşi am studii înalte, aparţinând unor sfere artistice, lucrez în domeniul economic de mai bine de opt ani.

-Deşi sunt şefă, la anumite servicii, sunt propriul meu subaltern.

– Deşi am vrut  să-mi construiesc o casă, pentru a avea un trai mai bun, condiţii de viaţă superioare, acum trăiesc mai greu, pentru că am casă, dar am şi credit cât o casă…:(

– Deşi (din afară) s-ar crede că mă cert cu mama toată ziua ;), o iubesc şi mă iubeşte enorm.

– Deşi îmi iubesc tatăl tare de tot şi i-am creat o aură care mă umple de mândrie când povestesc despre cariera lui sportivă, eu am fost „botă” la sport, sunt anti-performantă şi sunt şi fricoasă.

– Mă înţeleg bine cu socrii ( sic!)

– Deşi îmi ador fetiţa, o iubesc cum nu se poate spune în cuvinte, îmi plânge inima că, cel puţin deocamdată, sunt mamă de weekend şi de telefoane în rest (sau mess, sau skype), pentru a nu o ţine pe drumuri, din cauza programului haotic, de la servici.

– Deşi sunt o fire pasională şi greu de controlat, de stăpânit, m-am căsătorit cu cel mai bun prieten al meu, pe care-l iubesc.

– Deşi sunt o fire optimistă, greu de scos din ţâţâni, sunt zâmbitoare şi amabilă, mai nou am devenit tot mai întunecată, pe măsură ce portiţele se închid şi mă întristez.

Poate că această tristeţe răzbate uneori prin rândurile scrise, însă, vă rog să mă credeţi că înghit în sec, zâmbesc şi merg mai departe, pentru că, nu-i aşa, n-avem ce face :)!

https://ancagiurgiu.wordpress.com Textele şi fotografiile de pe acest site pot fi preluate DOAR cu acordul expres al autorului şi cu precizarea OBLIGATORIE a sursei! Autor blog : Anca Mihaela Giurgiu

4 comentarii

Din categoria pareri

Lege pentru toţi…

…fraierii, aşa aş continua eu.

Deşi mi-am propus să nu mă bag în „mondenităţi”, iată că nu mă pot abţine. Nu voi menţiona care a fost evenimentul pe care-l consider ca o ultimă picatură, o provocare să scriu acest articol, cu toate că presa vuieşte şi televiziunea, la fel.

Aici doresc să menţionez ceva, înainte să dezbat tema propusă. Cea mai mare pedeapsă pentru un om, normal psihic (adică fără tendinţe criminale), este să se gândească, toată viaţa, că a omorât pe cineva. Nici o închisoare nu te poate pedepsi mai mult decât o face propriul creier şi propria conştiinţă.

Ceea ce mă scârbeşte însă, este tendinţa societăţii de a manipula inclusiv legile; tendinţa judecătorilor de a se îmblânzi, când e vorba de o „personalitate” , de un om important sau, cel puţin, vizibil.

Cunosc multe cazuri în care oameni au fost omorâţi din imprudenţa diversilor:  superstaruri, magnaţi, fraţi, surori, neveste, soţi de vip-uri. Că a fost vorba de vitezomani, că au livrat droguri şi au greşit gramajul, că au ordonat cămătarilor să ” execute” pe cineva, că au bătut, au sechestrat, au violat,  au abuzat, indiferent de modalitate, rezultatul a fost acelaşi, una sau mai multe persoane au fost distruse .

Sunt dura astăzi, dar există la noi în ţară o ipocrizie legislativă care doare, îl doare pe omul de rând, care se trezeşte chemat în justiţie pentru ceva ce nu a făcut şi primeşte şi verdict definitiv că e vinovat, îl doare pe cel judecat pentru o faptă petrecută în ţară, pusă pe seama lui, când el era plecat în excursie în străinătate, îl doare pe cel care încasează câţiva ani de carceră, pentru că a îndrăznit să ” şterpelească” ceva de mâncare, iar cei care ucid primesc pedepse cu suspendare.

Rămân perplexă, îngândurată şi tristă, din nou. Vreau o lege curată, clară, un sistem din cel mai dur oţel, pentru a nu-mi fi teamă să ies pe stradă, să vorbesc cu cei de lângă mine, pentru a nu mai bănui, în fiecare om, un potenţial criminal.

 

https://ancagiurgiu.wordpress.com Textele şi fotografiile de pe acest site pot fi preluate DOAR cu acordul expres al autorului şi cu precizarea OBLIGATORIE a sursei! Autor blog : Anca Mihaela Giurgiu

5 comentarii

Din categoria pareri

Fii mândru de ceea ce eşti !

De foarte multe ori mă confrunt cu o ipocrizie crasă, din partea celor care susţin diverse idei, mai mult sau mai puţin politice.

Se pare că un punct de pornire, de-a dreptul inflamator în dezbateri, se referă la situaţia ţiganilor (sau a rromilor, cum doriţi).

Personal, am întâlnit ţigani de toate felurile şi din aceia de care trebuie să te feresti şi din aceia cu care, fără falsitate, mi-a făcut plăcere să povestesc.

Mie îmi plac oamenii (nu ma refer, neaparat, doar la ţigani) care îşi cunosc locul în societate. Sunt ţăran, asta sunt; sunt o fâţă, n-am să mă apuc de rindeluit lemne, pentru că am toate şansele să mă rănesc şi să stric şi bunătate de lemn.

Ceea ce vreau să subliniez este faptul că, în momentul în care se simte o uşoară stradanie din partea ţiganilor, de a ieşi din conul de umbră, meritele acestora sunt nu doar recunoscute, ci şi trâmbiţate mult mai puternic. Dar, nimeni nu poate să te şcolească, dacă nu vrei.

Aşa cum au obiceiul să bântuie pe la case, m-am trezit şi eu, cu o echipa de meşteşugari, ţipând la poartă , să-mi pună streaşină. Sinceră să fiu, ca să mă lase în pace , m-am „băgat în seamă” şi am zis că nu am nevoie şi că oricum, casa fiind înaltă le-ar trebui schele şi n-am de unde să fac rost. Mi-au răspuns râzând, că ei sunt ciori şi ştiu să zboare. Eu, sinceră să fiu, am roşit şi am rămas fără replică, dar mi-am dat seama cât de relaxaţi erau şi că aceste cuvinte fuseseră menite să destindă atmosfera şi atâta tot. O asemenea minte ascuţită, nu e păcat să se irosească? Poate că e întrebare retorică…

Mi-a plăcut atunci când, într-o excursie la Paris, am văzut un grup de ţigăncuşe frumoase foc, care, auzindu-ne vorbind româneşte, s-au agitat, au venit la noi, păreau foarte emoţionate că au întâlnit compatrioţi. Am savurat acea emoţie, nu m-a deranjat deloc să fiu abordată de ele.

M-a deranjat când, la sfârşitul conversaţiei, am auzit: „dă şi mie, mamă, 10 franci, să mănânc ceva”.

Mi-a plăcut să văd că, la mine în sat (pardon, zonă periurbană, metropolitană, na’) s-au pregătit două parcuri frumoase, pentru copii, cu legănaşe, topogane, gropi cu nisip, totul super. Unul dintre acele parcuri era pe o stradă unde, majoritatea locuitorilor, sunt ţigani.

Nu mi-a plăcut când, la nici o lună, băncile în acel parc, erau ciobite, rupte, topoganele sparte, leagănele câş. De ce? Nu tot copiii au fost pe ele? De unde sălbăticia asta şi lipsa de respect faţă de propria persoană şi faţă de bunuri pe care le puteau folosi?

Respectul, dragii mei, trebuie câştigat şi apoi menţinut. Am atâta şcoală şi educaţie încât să fiu în stare să ofer, fiecărei persoane pe care o întâlnesc, beneficiul de nevinovat, până la proba contrarie; vă rog, nu mă dezamăgiţi!

Fii mândru de ceea ce eşti! Dacă eşti român, fii mândru că eşti român, dacă eşti ţigan, fii mândru că eşti ţigan. Respectă-l pe cel de lângă tine, respectându-te pe tine însuţi!

https://ancagiurgiu.wordpress.com Textele şi fotografiile de pe acest site pot fi preluate DOAR cu acordul expres al autorului şi cu precizarea OBLIGATORIE a sursei! Autor blog : Anca Mihaela Giurgiu

Scrie un comentariu

Din categoria pareri

Sfârşeşte-te iubind…

Mă gândisem deseori, ce-aş putea spune despre iubire. Când o cunoşti cu adevarat? Când poţi s-o mărturiseşti, fără a fi luat peste picior, sau privit de sus, de colegi şi cunoştinţe, care zâmbesc zeflemitori, cu o privire ce spune clar ” ce ştii tu…”

Nu vorbesc de acea patimă vulcanică, mistuitoare, care provoacă crize de plâns, zbateri de inimă şi depresii mumificatoare. Nu, vorbesc despre acele iubiri care-ţi permit să creşti, să te descoperi, care nu te închid într-un gard ţepos ci îţi protejează rădăcina de ger şi te hrăneşte să nu te ofileşti.

Îmi place să cred că acest gen de iubire vine în calea fiecărui om şi că, atunci când trece pe lângă noi, suntem destul de maturi s-o recunoaştem, s-o apreciem şi să n-o lăsăm să plece.

Să nu cumva să-mi puneţi vorbe în gură! N-am zis că această iubire ar fi mai puţin pasională, dimpotrivă! Dacă vă recunoaşteţi drepturile inimii, mistuirea e reciprocă şi, în loc de foc de paie, vă puteti trezi cu un ditamai focul de tabără, la care nici nu v-aţi aşteptat.

Atunci când prietenia de ani de zile  se transformă în iubirea vieţii tale, te vei cutremura. Nimic nu te poate surprinde mai mult, decât propria inimă. Nimeni nu te cunoaşte mai bine decât cel care te-a ştiut suspinând după fitecine şi te-a susţinut, ţi-a ascultat cu răbdare polologhia, ştiind când să tacă. Pe el nimeni nu l-a iubit cum îl iubeşti tu, cea care i-a adus în braţe diverse fătuţe, doar ca să-l consoleze când nu se înţelegeau, fără să pricepi că acelea nu erau …tu, deci căutarea era în zadar.

Cine îşi are alături cel mai bun prieten ştie despre ce vorbesc.

Cine îşi are alături cel mai bun prieten şi încă nu şi-a mărturisit dragostea, se va tulbura.

Cine are alături pe cineva şi nu poate să spună ca e cel mai bun prieten, să fugă cât mai are timp.

Ne naştem, iubim,  sfârşim!

Sfârşitul frumos este atunci când ştii că cineva va zâmbi amintirilor pe care i le-ai daruit, când l-ai iubit!

https://ancagiurgiu.wordpress.com Textele şi fotografiile de pe acest site pot fi preluate DOAR cu acordul expres al autorului şi cu precizarea OBLIGATORIE a sursei! Autor blog : Anca Mihaela Giurgiu

2 comentarii

Din categoria Din inima