Apartin generatiei care a stiut sa citeasca la lumina lumanarii, mi-au inghetat si gandurile iarna si m-am spalat , ca o pisica, cu apa rece ca gheata, atunci cand era.
Am stat la cozi interminabile si-am profitat de ochii mei verzi pentru a obtine ultimul pachet de unt, sau bucata mai mare, din sfertul de paine de pe cartela.
Am putut sa fac asta.
Mai apoi, am crescut putin si am incercat sa inteleg de ce ne dorim sa fim la fel ca altii. M-am mirat cand, plecata pentru prima data in strainatate, am vazut in magazine pepeni de vanzare cand nu era sezonul lor si am mai vazut si porumbul crescut la aceeasi inaltime, unul ca altul, nici un milimetru in plus sau in minus, de parca cineva a stat cu biciul langa el, sa nu incalce regula inaltimii. Apoi m-am intors acasa si m-am intrebat: noi nu putem?
Dar , mai tarziu mi-a inundat gura gustul racoritor si dulce, parfumat de pepene de acasa , iar aducandu-mi aminte gustul de carton al fructului strain, mi-am zis ca e mai bine asa.
Cateodata e mai bine sa nu poti.
Am trecut prin atatea schimbari, ba in bine, ba in rau, ca suntem complet dezorientati . Incepem sa avem amintiri halucinante in care, fata de zbaterea de azi, chiar frigul si suferinta de ieri par o joaca.
Suntem caliti, e adevarat, dar, mai putem?
https://ancagiurgiu.wordpress.com Textele şi fotografiile de pe acest site pot fi preluate DOAR cu acordul expres al autorului şi cu precizarea OBLIGATORIE a sursei! Autor blog : Anca Mihaela Giurgiu
ancagiurgiu 