Competitia dintre mine si mine insami 🙂 este acerba, va jur! Sunt chiar demna de a face parte din echipa TMI (Time Manager International).
Nu exista pe lume manager mai aprig. Dar, cu toate tentativele de a face totul perfect in viata, trebuie sa recunosc faptul ca uneori, o mana intinsa a celor ce stiu sa ne structureze relatia dintre profesional si personal, e binevenita.
Poate ca, la o prima vedere, participarea la diverse cursuri v-ar face sa ridicati spranceana. Dar, cei care au avut rabdarea sa-mi parcurga CV-ul, se vor lamuri. Atatea scoli…de ce? „Pai…de-aia”, raspuns tipic ardelenesc, sau, raspunsul meu de doamna: fiindca am vrut sa invat tot, sa stiu tot, sa reusesc in tot ce-mi propun.
Prinsi cu munca si cu jonglatul vietii personale, deseori ni se ingusteaza orizontul si, in loc sa vedem, linistiti, solutii la orice, vedem doar probleme. Tocmai de aceea, imi pare bine cand gasesc echipe de profesionisti, ca cei de la TMI, care te invata sa fii lider nu doar la locul de munca, ci si in viata personala.
Teama de esec dispare si, desi ma consider invatacel pana la moarte :), ma simt gata sa infrunt si cele mai drastice schimbari.
In timp, am invatat sa am rabdare, sa nu ma arunc intr-o decizie pe care s-ar putea s-o regret, am realizat ca, daca iti deschizi capacitatea de ascultare si intelegere al punctelor de vedere ale celor din jur nu ai decat de castigat si daca esti calm si bine-dispus, s-ar putea sa gasesti solutii inedite unor probleme care te macina de multa vreme.
Vi se pare ca am vorbit despre locul de munca? Oare?!…
Eu cred ca tocmai v-am lasat sa intrati si in „sufletul ” meu, familia.
Cele doua se intrepatrund atat de mult, incat ajung sa se completeze, sculptandu-mi caracterul .
Nu mai putem „functiona” fara aceasta aglomerare de factori.
Cei care se inchisteaza in cariera se pierd in viata personala si se intorc intr-o casa, la sfarsitul zilei, nu acasa. Isi vad universul ca un loc calculat, superb, elegant, dar rece.
Cei care nu au o cariera, sau macar un loc de munca bun, isi poarta tristetea acasa, se simt sclavi ai unei vieti care nu le apartine, atunci cand parca au grija doar de altii, ca sa nu mai vorbesc de semnificativa diminuare a bunastarii financiare.
Un loc de munca insa, nu poate sa ne ramana total indiferent. Refuz sa cred ca este doar locul in care lucrezi cu program fix si astepti, cu sufletul la gura, ziua de salariu. Viata e prea scurta sa nu facem totul cu pasiune si sa nu simtim macar un dram de fericire atunci cand o actiune la care am participat are un final fericit.
Iar familia, ce as putea spune decat ca mi-as dori sa incapa toti intr-un buzunar sa-i iau cu mine oriunde merg, sa ma bucur cu ei de tot ce mi se intampla…la bine si la rau :).
Atata timp cat reusim sa pastram si sa cultivam acest echilibru fragil al vietii profesionale si al vietii private, suntem castigatori. Prioritatea mea e fericirea si calea prin care ajung la ea am ales-o singura.
Dar, echilibrul nu este un bun dat, sculptat in piatra, ci este ceva ce se castiga, e o decizie pe care ne-o impunem pe veci.
Iar eu fac asta in fiecare zi, de parca lumea mea se reinventeaza si ma bucur cand vad ca exista profesionisti care sunt gata sa ne ajute sa ne deschidem volubilitatea si orizonturile proprii, sa devenim mai calmi, mai echilibrati si mai eficienti.
Articol propus pentru proba a XII-a din concursul SuperBlog 2012.
https://ancagiurgiu.wordpress.com Textele şi fotografiile de pe acest site pot fi preluate DOAR cu acordul expres al autorului şi cu precizarea OBLIGATORIE a sursei! Autor blog : Anca Mihaela Giurgiu
ancagiurgiu 