Asfaltam cerul?

Salutare dragii mei, sunt convinsa ca v-am lipsit, de aceea m-am rupt un pic de treburile urgente, sa va scriu doua vorbe, asa, ca sa stiti ca traiesc.
Zilele trecute mi-am „clatit” privirea prin tari straine-Polonia. Despre asta am sa va mai povestesc eu, cu alte ocazii.
Dar vreau neaparat sa va spun este o dorinta pe care am rostit-o in gand, rugatoare nevoie mare…
Vreau sa asfaltam si cerul. Nu stiu cum si nici cand, dar, desi nu sunt o fricoasa din fire, sistemul de zbor mi-a dat batai de cap.
In primul rand, cand am vazut acel avionas micut, un pic mai mare ca doua masini puse una in fata celeilalte, m-am trezit infiorata de gandul ca vom fi prea usori si ingerasii ne pot zburataci de colo-colo…Am avut dreptate. Inainte de aterizarea in Viena (escala) am crezut ca ne facem bucati si bucatele.
Noroc ca eram obisnuita cu drumurile noastre „pamantene”, prost asfaltate, ca si pe cer am simtit aceleasi zdruncinaturi.
Ba, la un moment dat, mai in gluma mai in serios, m-am uitat spre burta avionului sa vad daca nu traversam cerul peste vreun card de gaste, care ne incurca zborul lin…
Am aterizat. Despre culorile curcubeului nu va spun decat ca se potriveau foarte bine cu ochii mei verzi ;).
Apoi halta. Patru ore. Si la plecare si la intoarcere. De ce sa avem noi un zbor normal, la o distanta fara pretentii (770 km) cand putem sa ne petrecem ziua in aeroport, blocati parca in afara timpului, zgaindu-ne la trecatori?
Si verificari gramada, restrictii tot asa, iar la intoarcere in tara, zona rezervata plecarilor spre Romania, arata in Austria… a „second-hand” .
Mare pacat!
Ne vrem europeni, dar nu suntem egali decat la taxe . La beneficii nu, la respect nici atat!
Pana se asfalteaza cerul… poate intram si noi intr-o normalitate, sau macar vom fi considerati demni de un avion cu toate suruburile la locul lor…

https://ancagiurgiu.wordpress.com Textele şi fotografiile de pe acest site pot fi preluate DOAR cu acordul expres al autorului şi cu precizarea OBLIGATORIE a sursei! Autor blog : Anca Mihaela Giurgiu

Piri pipo…pensie

Uf, vai, au …ioi (doar sunt din Ardeal) 🙂 !
Uite-asa ma vait eu toata ziua, de zici ca sunt o babuta de 101 ani: ba ma doare capul, ba am spondiloza, ba vertij, ba blocaje de spate… incat, daca m-ar vedea „forurile competente” ar trebui sa le fie mila si sa ma…pensioneze!
Dar vai mie, cum sa-mi permit eu o astfel de „nesimtire”, ca sunt tanara si…duc! Ba mai mult, din ultimele cercetari…duc si 9 pensionari dupa mine! Da, ma rog, asta nu e chiar de speriat avand in vedere cat sunt pensiile in Romania. Ma mir ca nu trebuie sa platesc pentru mai multi, dar si asa imi vine sa imi cer scuze celor 9, ca din salariul meu … li se dau bani de chibrite.
Lasa ca avem viitor! Un viitor stralucitor, in care nu suntem lasati sa murim, in liniste si pace, ci suntem adusi la locul de munca pana la 65 de ani (calculat pentru momentul cand ies eu!). Acum, cand „dai cu pixul” sau dirijezi, nu e nici o problema, dar cand te implici, numarul neuronilor scade exponential, suferinzi de suprasolicitare si s-ar putea sa stau la 65 de ani, in fata usii si sa nu-mi amintesc cum se deschide, darmite sa inovez ceva pe la locul de munca!
Sau poate voi ajunge si eu sefa, acolo, inainte de pensionare, sa nu zic ca n-am fost si sa vezi ce forte ma vor cuprinde, in sfarsit!
Dar pana atunci ma rog sa-i pot face in ciuda statului, sa fiu bine, sanatoasa si voioasa si la 65 de ani si daca Doamne-Doamne e la fel de pus pe sotii, cum il stiu, sa pap pensia pana la 101, cel putin.Pana atunci cer un piri-pipo, ca e vineri 🙂 (traducere pentru cei ce nu cunosc termenul: o pauza!)

https://ancagiurgiu.wordpress.com Textele şi fotografiile de pe acest site pot fi preluate DOAR cu acordul expres al autorului şi cu precizarea OBLIGATORIE a sursei! Autor blog : Anca Mihaela Giurgiu

Pofta de ras…

Se intampla uneori sa ma „dau in spectacol”, cuprinsa de o „criza de ras”. Am crezut ca este o faza trecatoare, care apartine copilariei, dar m-am inselat amarnic.
E drept, in timp, crizele de ras s-au rarit, dar placerea aceea de a te descarca de toate emotiile, de toate incorsetarile, pana cand ajungi sa uiti de la ce a pornit primul zambet, este incomparabila!
Imi era pofta de o zi frumoasa, in care sa gasesc un motiv sa nu ma incrunt, cu toate ca stiti si voi cat e de greu sa treaca o zi teafara si nevatamata.
Astazi am primit acest cadou, intr-un mod total neasteptat.
Daca va spun si unde s-a intamplat, veti spune ca inventez…Dar nu e asa, va asigur.
La benzinarie, dragii mei, in loc sa ma supar pe preturile exorbitante la combustibil, am ras de abia mai puteam sa respir. Nu, nu de una singura, ci de rasul copios al angajatilor care ajutau soferii sa-si umple rezervorul masinilor.
Si radeau de se prapadeau ca, nu stiu din ce motiv, la o anumita pompa, motorina avea miros de…oaie. Dar mirosea in asa hal, incat ai fi zis ca au oi ascunse in buzunar si ca trotuarul e plin de cas.
Nu puteai sa nu te intrebi care o fi fost motivul pentru existenta acestui parfum pretios, dar va zic sigur ca, in afara de persoanele care stateau la coada la respectiva pompa, ceilalti radeau cu pofta de zile mari!
Orice suparare mi-a trecut si cred ca, daca as fi avut prin apropiere vreo parcare, as fi ramas sa vad deznodamantul. Oricum, nu pot sa nu mi-i inchipui pe cei doi angajati veseli, tavalindu-se de ras, in timp ce urmaresc expresia disperata a „domnilor si doamnelor” care nu au cerut ajutorul si au dat singuri singurei de acest Channel 01, autohton.

https://ancagiurgiu.wordpress.com Textele şi fotografiile de pe acest site pot fi preluate DOAR cu acordul expres al autorului şi cu precizarea OBLIGATORIE a sursei! Autor blog : Anca Mihaela Giurgiu

Publicam…deci existam :)

Veste buna, in sfarsit, pentru scribii din Romania!
Dupa cum stim cu totii, „romanul s-a nascut poet” si sunt convinsa ca avem, fiecare dintre noi, dosite, cateva versuri, sau o scrisorica mai „literara”, poate chiar o poveste, sau un roman, pe undeva, intr-un sertat uitat inchis.
A venit momentul sa scuturam praful de pe creatii si sa-i lasam si pe altii sa se bucure de ele! Nu mai fiti egoisti! 😉
I-am gasit si vi-i prezint: http://www.self-publishing.ro! (atentie, articolul nu este publicitar, dar daca gasesc o idee buna, nu voi ezita sa o impartasesc! )

Pana acum, una dintre marile temeri era ca nu vom putea gasi o editura curajoasa unde sa-mi public creatiile. Da, din pacate foarte multe edituri au lasat pe planul doi saritura in necunoscut si nu mai risca nimeni sa publice un text nou, al unei persoane necunoscute. Indiferent cat de buni oratori am fi, daca nu ne-am lansat deja acum 100 de ani, sansele de a fi publicati, scad considerabil si portitele editoriale raman inchise.
Pe undeva e de inteles, toata lumea are „target” de vanzari si pentru marketing trebuie iscusinta, timp si rabdare!
Tocmai de aceea, recunosc, m-a cuprins o ciuda incomensurabila cand am aflat ca in Franta (asa cum v-am mai povestit), creatorii de bijuterii literare se bucura de un sprijin neasteptat, din partea unor programe speciale, un fel de editurii capabile de personalizare.
Voi stiti ce fericita am fost cand i-am gasit si la noi? Nu-i luati tare, ca acum urmeaza lansarea, in luna iunie (asa cum au promis). Ups, eu am cam „sarit” pe ei, imediat ce i-am gasit, dar sunt de treaba si ma bucur ca au fost deschisi la discutii.
In principiu, sa va zic pe scurt cum functioneaza (sper sa nu gresesc):
-daca ai un text de publicat, il vei putea incadra intr-un format (pe pagina proprie din sistem), poti sa adaugi imagini, sa selectezi texte…ca un editor adevarat. Dupa ce ai terminat poti sa-ti alegi varianta de publicare- cate exemplare doresti, pe ce tip de hartie, etc. In functie de acestea, se calculeaza automat costurile finale iar cei de la self-publishing.ro ne asigura ca nu vor fi mari .
In plus, ai control total asupra promovarii si…sa te tii bine…pana la 70% din costul final al cartii iti revine ca drepturi de autor, pentru fiecare exemplar vandut.
Daca nu ai pofta sa te implici in marketing, poti oricand sa ceri ajutorul initiatorilor acestui program, sunt sigura ca au o multime de solutii.
Cand mai am vesti, va scriu, pana atunci, ma duc sa mai „crosetez” la povestile mele…

https://ancagiurgiu.wordpress.com Textele şi fotografiile de pe acest site pot fi preluate DOAR cu acordul expres al autorului şi cu precizarea OBLIGATORIE a sursei! Autor blog : Anca Mihaela Giurgiu

Alergarea dupa titluri…

Ma tulbura zi de zi, vestile pe care le aflu. Sunt tot mai bizare, parca apartin unei alte lumi. Mi se pare ca sunt prea multe evenimente care nu-si gasesc locul in cotidian. Par absurde si ma feresc sa le comentez. Tocmai de aceea am ales, de o vreme incoace, sa imi exersez „mana” in advertoriale, poate spre disperarea voastra 🙂
Nu va speriati, ca imi revin eu si reintru in forta, sper, in curand.
Dar parca ma dezamageste lumea asta plina de stiri umflate si impopotonate, in care extraordinarul care…de fapt, lipseste, este inlocuit, inventat si „crosetat” pe principiul: ” vecinului i-a murit capra? pai capra mea a si zburat, inainte s-o calce avionul…”
M-am ascuns, de teama sa nu stric ceva din frumusetea advertorialelor literare, m-am pitit purtand cu mine rusinea fata de unii bloggeri care abordeaza subiecte cu titluri umflate, dar si fata de altii care scriu de dragul de a avea un articol publicat.
Imi doresc sa nu ajung asa. Dar nu spun ca e exclus, ca doar incurcate sunt caile vietii!
Ce astept de la mine este sa ma regasesc in articole, sa ma infrunt pe mine, cea din oglinda si sa nu-mi fie jena sa ma privesc in ochi.
In orice zi prefer sa tac, decat sa scriu ceva banal, derizoriu…

https://ancagiurgiu.wordpress.com Textele şi fotografiile de pe acest site pot fi preluate DOAR cu acordul expres al autorului şi cu precizarea OBLIGATORIE a sursei! Autor blog : Anca Mihaela Giurgiu