Cochetez de ceva vreme cu acest subiect și cred că a venit momentul să-l atac.
De mult timp observ, recunosc, cu plăcere, o deschidere mai mare a pieței forței de muncă. Cel puțin în aparență, este mult mai ușor să intri în contact cu angajatorii, să te promovezi sau chiar să fii promovat. În acest sens există câteva firme pentru plasarea forței de muncă, cu adevărat profesioniste.
În mediul online avem ocazia să vedem o mulțime de oferte de locuri de muncă. Unele sunt atractive, altele sunt mai… „la grămadă”.
În mod paradoxal, ne confruntăm cu șomaj și cu imposibilitatea angajării.
Stați linistiti, plângeri sunt de ambele părți.
Angajatorul nu găseste om priceput, iar cei care caută un loc de muncă nou se împiedică de un zid de rețineri.
O diplomă obținută de cineva nu-ți poate garanta profesionalismul acelei persoane. Unde mai pui că nu se știe dacă a avut ocazia să aplice cunoștințele teoretice dobândite în școală.
Lumea „învățăceilor” diferă foarte mult de lumea aplicației, mai dură și inflexibilă.
Pentru un angajator este foarte ușor să menționeze că angajează oameni cu experiență, dar ca tinerii să dobândească această experiență ce cale ar trebui să urmeze?
Nu știu să spun cine încurcă mai tare aceste ițe: angajatorul care oferă, sau viitorul angajat, care ar vrea? Poate nici o tabără nu știe, cu adevarat, ce-și dorește.
Un motiv în plus să avem emoții pe piața muncii.
Pe lângă asta, înscrierile a sute, sau mii de persoane, pentru un anumit loc de muncă poate fi un bun prilej de intimidare.
E o lume buimacă, după părerea mea, plină de persoane bine pregătite pentru un anumit post, care lucrează în cu totul alt domeniu, asta, în cel mai bun caz!
Angajatorul dorește un om calificat, capabil să reziste la stres, bun în echipă, fără mofturi la program prelungit, cu concedii cât mai puține și salariu cât mai mic.
Angajatul potențial ar vrea să i se recunoască, uneori, și meritele pe care nu le are, să aibă „program de gravide” (iertare doamnelor, a se traduce „redus cu două ore”) și salariu puțin mai mic decât al celui mai mare șef.
Mai există o speranță. Putem reglementa situația de față, micșora șomajul și eficientiza activitatea societăților din România, nu e prea târziu, avem arma perfectă.
Arbitrul concesiilor între cele două tabere este o firma specializată în plasarea forței de muncă. Vă va scuti de ore petrecute în căutarea persoanei potrivite pentru angajare, sau vă garantează că ați găsit angajatorul potrivit.
Durerile de cap dispar, gândurile negre de asemenea, viitorul sună a muncă spornică, produse bune și oameni mulțumiți.
Cine îi cunoaște… să ridice mâna sus! 😉
https://ancagiurgiu.wordpress.com Textele şi fotografiile de pe acest site pot fi preluate DOAR cu acordul expres al autorului si cu precizarea OBLIGATORIE a sursei! Autor blog : Anca Mihaela Giurgiu
ancagiurgiu 
Ok…hai să abordez varianta scurtă a problemei: nu cred în evaluări profesioniste în câmpul muncii, 🙂
Eu le dau o sansa celor care au cu adevarat rabdare si timpul necesar sa te cunoasca, sa „te purice”, dar trebuie sa cred si in partea a doua , a promovarii. Pana la urma, cel mai bun PR-ist personal suntem noi pentru noi, dar nu toti au talentul sa se „vanda bine”. Aici cred ca intervin aceste agentii de evaluare despre care spun.
Eu prefer să nu dau nimic, nimănui. Fiecare trage pita în dreptul lui şi atât – restul sunt vrăjeli, praf în ochi.
Tocmai de aceea a devenit o datorie patriotică să fii muncit de un singur gând: calea cea mai scurtă peste graniţă şi traiul de după ea. Departe, hăt departe, poate din celălalt capăt al galaxiei, cu oleacă de indulgenţă, poţi să te mai gândeşti cu plăcere la munţile şi văile patriei.
Iar dc mă gândesc la această postare şi la cea cu accidentul, poate înţelegi de ce mi s-au părut la apogeul cretinătăţii majoritatea articolelor de la concursul ăla cu România.
Era întrecere de laudaci acolo…care cu miros de cozonaci, care cu Eminescu, care cu istoria foarte mişto, care cu apele limpezi, care cu tradiţii ca la mama acasă…d-astea din aria curiculară.
No, asta-i România reală.
La concursul despre Romania am participat pentru a-mi spune un „of”, mai voalat, poate uneori chiar prea voalat, necesita citirea printre randuri …Au fost destule scrieri exagerate, si cand din tema concursului ti se cere atata zahar si miere, daca nu pui un pic de sare risti sa ti se faca greata. Concursul a fost, l-au castigat altii, noi mergem mai departe.
De Romania avem timp sa ne fie dor cand ne e bine, dar nu e oare si asta o ipocrizie, pana la urma? Traiul dificil ne impinge cu sau fara voie sa devenim egoisti, sa tragem pita in dreptul nostru, cum spui tu, dar necazul nu-i asa negru daca imi mai intinzi si mie un colt …
Măi…teoretic, da, este oleacă de ipocrizie.
Ideea e că trăind aici, în marea majoritate a timpului eşti presat de probleme cotidiene şi imediate, pierzînd de cele mai multe ori chiar frumuseţea lucrurilor mici. Când pleci şi ai deja o bază decentă pentru a vieţui, deodată observi şi pomii înfloriţi soarele şi alte nimicuri d-astea atât de banale, încât fără ele viaţa nu s-ar putea desfăşura normal.
Cu concursul, da, a fost. Am amintit de el doar pentru a-mi argumenta o părere pe care am avut-o atunci. Nu ştiu dacă din fire sunt aplecat spre pesimism, dar eu stau mai prost cu lauda centrată pe un anumit subiect, fie el loc, om sau câine :))
Ideea pe scurt ştii care e? Asta e ţara. Cum, necum, ceva ne ţine legaţi aici…poate o mână de oameni, poate un anumit loc, sau măcar şi imposibilitatea plecării – care nu e atât de uşoară cum se vede din exterior. Asta nu mă face însă să iubesc ce e pe aici…în cel mai bun caz să ignor părţile naşpa şi să mă concentrez pe ce e fain.
P.S: Oful ţi l-am perceput, d-aia am spus că mi-a plăcut postarea ta, mai ales în comparaţie cu altele. Problema a fost că n-am găsit butonul de „votare” sub nici o formă. Şi l-am căutat cu Gpsul…