In amintire…Revolutia din 1989

Sunt o Revolutionara cu suflet de copil. Stai, sa ne-ntelegem bine de ce spun asta.

In 1989 aveam 10 anisori si ceea ce va povestesc eu despre Revolutie apartine amintirilor mele, personale, reale, poate doar putin prafuite. Parca mi-as dori ca mai multi bloggeri sa acorde putina atentie Revolutiei noastre dragi si sa ne-o prezinte prin prisma a ceea ce faceau atunci.

E drept, cei mai multi bloggeri erau doar in scrisori…vai, ce…matura ma simt! 🙂

Ceea ce „am prins” eu din regimul lui Ceausescu a fost poate cea mai interesanta perioada:

-apa calda cu ratia, de obicei, cand nu eram acasa. Gazul…la fel. (dar ce economii facea tara…)

-mancare, mai nimic, in afara de celebrii „raci”, un fel de cipsuri din faina de creveti-pentru cei care nu stiti despre ce vorbesc.

-Cartele pentru paine, unt, oua, lapte.

-Carne nu, ca nu face bine, salam cu soia-uneori.

-Prajituri? Da, cateodata, foarte rar, dar erau delicioase, ca nu aveau de unde sa contina e-uri.

-Nu ne dureau ochii si capul de la privitul la TV, ca nu aveai la ce, sau te saturai de puricii de la unguri sau bulgari- depinde in ce parte a tarii locuiai- si inchideai repede televizorul.

-repartitie automata dupa scoala-da, apartament-da, masina- posibil. Toate in rate repartizate in asa fel incat sa nici nu simti ca platesti ceva.

-Paradoxal, in aceasta lipsa de produse, o duceam modest, dar binisor, fiecare bazandu-se pe infailibilul sistem de pile. Pe langa asta, mai erau si „bataile in teava” cand se primea ceva bun la alimentara. Nu conta ce, important era sa fii printre primii la coada sa primesti si tu, iar acasa vedeai cat iti e de folositor ce ai cumparat.

Am terminat rememorarea ultra-scurta a Epocii de Aur.

Acum, finalul cel grandios!

La 10 ani, zic eu, esti destul de mic sa nu intelegi tot, dar destul de mare sa pricepi importanta unor schimbari majore.

Intamplarea face ca eu sa ma fi aflat in decembrie 1989, aproape de sufletul Revolutiei, eram la Titu, la bunici.

Tin minte cu cata incantare i-am zis bunicii mele ca se intampla ceva, ca vor sa-l dea jos pe Ceausescu si se vor schimba toate in bine (v-am spus eu, eram prea mica) si cat de nedumerita eram vazand-o ca plange. Probabil ca traise vremuri mult mai grele si orice modificare o speria.

Am urmarit, cu sufletul la gura, toate evenimentele transmise si cand am auzit un elicopter survoland, la distanta destul de mica de noi si, ulterior, am auzit ca era posibil sa fi fost chiar Ceausescu, m-a cuprins o mandrie tulburatoare. Nu as putea sa va spun de ce, dar parca eram importanta prin simplul fapt ca am fost sub acel elicopter.

In momentul in care verisorul meu ne-a anuntat, cu o mina grava, ca el merge la colindat si infrunta Revolutia mi-am spus in gand ca suntem, cu siguranta, o familie de soi! Cu fruntea sus si emotionata pana mi-au dat lacrimile, l-am privit cum iese pe poarta, pe fundalul suficient de zgomotos al tunurilor de pe Otopeni.

Ca apogeu va spun, ca mi-as revendica si eu certificatul de Revolutionar, daca mi l-ar da cineva, deoarece spaima prin care am trecut a fost de neegalat. In seara dinaintea Craciunului, in plina Revolutie, acompaniata de stiri alarmante si salve de tun, pe un intuneric total, fugeam de la bunica, la o vecina cu tavi de cozonac in maini, imaginandu-mi ca, din fiecare parte a santului poate sari vreun „terorist” sau, poate ca de acolo va iesi Ceausescu sa-mi ceara ajutorul si-atunci…ce fac?

Aceasta e Revolutia mea, cu bune, cu rele. Familia mea nu a patit nimic, m-am intors cu bine acasa si cozonacii au fost deliciosi.

 

https://ancagiurgiu.wordpress.com Textele şi fotografiile de pe acest site pot fi preluate DOAR cu acordul expres al autorului şi cu precizarea OBLIGATORIE a sursei! Autor blog : Anca Mihaela Giurgiu

 

Noi dem la el!- de la Epoca de Aur citire…

Azi vă spun o poveste reală, care seamană îngrozitor de tare cu un banc.

Din amintirile Epocii de Aur, răsare întâmplarea prin care a trecut Miklos baci, o cunoştinţă de-a familiei mele. Avea obiceiul să meargă des, la rude în Ungaria. Vameşii îl ştiau aproape toţi şi-i ştiau meteahna de a aduce în ţară cafea. Prea mare bai n-ar fi fost, însă cam exagera cu cantitatea, nu aducea cu pacheţelul ci cu sacul.

Bineînţeles că, într-o zi, i s-a „înfundat” şi lui, când a dat de un vameş mai talentat, care l-a luat la întrebări: Domnule , ce faci cu atâta cafea?

– Dom’le draghe, dem la găini!

Perplex, vameşul a continuat:

-Acuma dumneata mă iei de prost? Găinile nu mănâncă cafea!

-Dom’le draghe, munche, nu munche, noi dem la el!

Vă puteţi aşadar imagina că vameşul, distrat de acest răspuns, l-a lasat în pace.

Acum, ca să tragem un pic spuza şi înspre noi, cam multe ni s-au dat fără să cerem: ni s-a făcut reforma pentru mărirea salariilor- dar a fost necesară eliberarea din munca de la stat, a unui număr enorm de mare de persoane, (cine e deştept să meargă să lucreze la privat! Hihihi -spunea cineva, savurând o limonada cu portocale şi limete); ni s-a mărit TVA-ul la 24 % pentru a proteja pensiile, să nu mai scadă, după care, au mai scazut; s-a mărit vârsta de pensionare, ca să mai aibă lumea bani, că bani de pensii nu prea sunt, aşa că să aibe salarii măcar, nu? (că oricum, când vor ieşi cu noul barem la pensie, vor fi aşa senili, că nici nu vor pricepe ce pensie iau). Lista poate continua.

Iar acum, dacă e să fiu borfaşă din Ardeal,  având în vedere că tot mai multe figuri din stat sunt de’a lui Miklos baci, poate să rămână veşnic valabil răspunsul său celebru: vor nu vor, noi dem la el!

Aplicabilitatea ireversibilă, iredundantă şi indecimabilă este că: cafeaua rămâne la cine trebuie, garda nu amendează pe nimeni şi găinile rămân flămânde.

 

https://ancagiurgiu.wordpress.com Textele şi fotografiile de pe acest site pot fi preluate DOAR cu acordul expres al autorului şi cu precizarea OBLIGATORIE a sursei! Autor blog : Anca Mihaela Giurgiu

Temă de casă- Epoca de Aur- episod pilot

Acesta este un articol de care aş vrea să vă folosiţi pentru a rememora vremuri nu demult apuse.

Deseori am avut ocazia să observ că, oprindu-ne din avântul muncitoresc, mai ales la ora mesei sau în acea oră bizară, dinainte de plecare acasă, când nu ştii dacă merită să-ţi mai cumperi ceva de mâncare sau să înghiţi sandwich-ul deja uscat, eu, împreună cu dragii tovarăşi de muncă dezbatem din greu, bunătăţile de pe vremea lui Ceauşescu.

Da, ai citit bine, erau şi atunci. Pentru cine nu ştie, şirul pilelor era în floare şi toata lumea găsea de toate, e drept, „pe sub mână” şi în cantităţi mici, dar sănătoase- excesele oricum sunt dăunătoare.

Dar nu discut aici despre acele pile, ci despre produsele pur româneşti, sau chinezesti sau ruseşti- alte mărci nu găseam decât dacă veneau vânzători ambulanţi străini, pe la colţ de bloc, cu care ne dureau mâinile de atâta conversaţie.

Astfel, eu pot să spun, cu mâna pe inimă că îmi e dor de „racii” care împânzeau alimentarele, ţin minte şi acum cutiile albastre şi am avut ocazia să regăsesc astfel de cutii, de vreo două ori, la raionul de produse chinezeşti.

Îmi plăceau biscuiţii Chindia, în cutii pătrate, aranjati ca soldăţeii, aşteptând să fie înfulecaţi. Am observat că puţina lume îşi aminteşte de ei.

Mai erau nişte biscuiţi, altă reţetă, dar a căror nume nu mi-l amintesc, poate ştie cineva: împachetati câte 6 bucăţi, in folie de plastic, transparentă, cu ceva scris cu verde peste, numai buni pentru o gustare la grădiniţă sau la scoală (pentru mine, cea de atunci).

Cine a trecut prin viaţă fără să guste adevarata „Eugenia”, a ratat multe! Plombe sărite, dinţi stricaţi şi ore multe aşteptând ca laptele sau, în caz de criză, apa, să le înmoaie. Dar crema era demenţială! Apropo, cei care fac „eugenii”, de ce aţi schimbat reţeta? (Mă refer la cremă)

Dacă stăm la discuţii despre papa, mi s-a facut şi sete. Cico-nasol rău. Era un fel de bunic al lui Tec post-revolutionar. Şi era sudist. În centrul ţării şi prin nord era la mare căutare Fructo- nu prea rău, nici nemaipomenit. Pepsi-Cola ( spre disperarea războinicilor ambelor mărci), dacă găseai, era sărbătoare, da, era minunat. Nu săriţi în sus, ştiu că am zis mărci româneşti, dar chiar dacă Pepsi-Cola nu e românească, au găsit ai noştri o variantă de concentrat, care era demenţial.

Sucul amăgitor, de toate zilele, era însă apa minerală Aurora, cu gust uşor de limonadă, se poate încadra cu mândrie, în rândul băuturilor de acum gen 7Up, Mountain Dew şi Sprite. Dar era a noastră şi era mai bună!

De apa minerală ce să spun? Era sărbătoare când o găseai şi o cumpărai repede. Stânceni, Biborţeni, Malnaş şi alte genuri, toate erau bune.

Nu, nu am uitat, cea mai tare băutura răcoritoare autohtonă: Bem Bem! Am văzut că, de la o vreme încoace, a reapărut. Nu am fost foarte curioasă să văd dacă s-a schimbat, însă îl suspectez ca da. Ştiţi de ce? Pentru simplul fapt că, la câţi coloranţi şi mai ştiu eu ce chimicale rămâneau pe pahar după ce beam Bem Bem, nu cred că s-ar mai fi potrivit la „normele europene”. Acum chimicalele sunt mai delicate şi mai ascunse ;).

Zmeurata şi siropul de fragi (şi alte fructe) a vrut să ne reînvie amintirile, păstrând uşor recognoscibila sticlă cu striaţii şi vinişoare în relief, însă s-a modernizat- sticla e de fapt plastic, iar reţeta, s-a plastifiat şi ea:(.

Dacă tot suntem la capitolul băuturi, mi-am întrebat colegii de băuturi alcoolice, că deh, eu eram pisoi pe atunci. S-au umflat în pene şi mi-au spus, cu mandrie, că bere ca a noastră rar găseai în Europa- şi nu în sens propriu (rar o găseai doar în România) ci în sensul calităţii, iar preţul, mai mare decât al altor mărci străine arată tocmai această trăsătură: pe locuri fruntaşe: bere Bucegi şi Silva.

Vă amintiţi de nişte munţi şi unelte de cioplit în alimentară? Nu ştiţi despre ce vorbesc? Cum aşa? Era „moartea” copilăriei, visam la ele cu ochii deschisi: glucoza cea albă şi zahărul candel, strălucitor. Yam, yam, yam! Nu le-am văzut de multă vreme şi cu tot riscul de a-mi vizita dentistul, le-aş mai încerca!

În aceeaşi zonă, de fentare a dentistului, încadrez şi caramelele, care au, pentru mine, o aură mistică. Nu prea îmi dau seama de ce le cumpăram. Regret, dar nuţtin minte producătorul, poate îl dezvăluiţi voi, dar pe ele le ştiu: întâi de toate, era aproape imposibil să le desfaci- se lipea hârtia în care erau împachetate, ceva de speriat. Când, într-un final le desfăceam, erau tari de le puteam folosi în loc de proiectile. Cine avea răbdare, reuşea să le înmoaie şi apărea cea din urmă problemă: se întindeau ca o răşină şi se lipeau de dinţi de nu mai puteam să vorbesc. Despre caramele ţin minte foarte bine, că îmi plăcea să le dau cailor- aveam în drum spre gradiniţă, un colţ de bloc, unde era veşnic „parcată” o căruţă iar eu fericeam caii cu „ceva dulce”.

Pentru voi, ciocoholicii ca mine, vă ofer, pe tavă , ciocolata ROM. Uf ce rateu erau să dea cu campania de „americanizare”- sau poate nu? Că ne-au făcut să povestim despre această ciocolată vreo jumătate de an, cel puţin. Pe vremuri apuse însă, cel putin eu,  consider că avea o cremă mai bună. Era tare, nu moale cum e acum şi cu gust mult mai intens de rom.

Dacă tot suntem la sfârşit de vară, să nu uităm de îngheţata în pachet de unt-Polar, despre care, chiar în dimineaţa asta am aflat că avea deasupra o foaie de napolitană. Nu ştiu ce să zic, poate când eram eu mică se declanşase deja criza, că eu nu am cumpărat-o niciodată cu acea foaie de napolitană. În rest, cel puţin pentru mine, era enervant că mi se părea prea mare, se topea prea repede şi se găsea prea greu.

Hai să trecem la lucruri delicate, foaia de brusture autohtonă, nu mai ştiu exact de cine era produsă, şi nu aş vrea să jignesc pe cineva, era atât de bună că te apuca plânsul când aveai anumite urgenţe.

Ăştia suntem, am fost şi vom fi, sper să vă facă plăcere să adăugaţi multe altele, la lista mea.

https://ancagiurgiu.wordpress.com Textele şi fotografiile de pe acest site pot fi preluate DOAR cu acordul expres al autorului şi cu precizarea OBLIGATORIE a sursei! Autor blog : Anca Mihaela Giurgiu