Arhive pe categorii: Ideal

Ce cinci?

Cinci minute!
Asta mi s-a intamplat acum cateva zile, mi-au fost necesare 5 minute in plus la orice actiune pe care o incepeam.
La intalnire la birou-oricare, nu neaparat unde lucrez eu 🙂 – nimeni nu e punctual, sunt necesare macar 5 minute dupa inceperea oficiala a programului, sa se adune toata lumea.
Daca te duci de dimineata in vreo institutie esti rugat sa nu deranjezi „cu noaptea in cap”, sa mai astepti 5 minute, sa-si bea oamenii cafeaua.
Te grabesti sa ajungi la un maxi-taxi, esti sunat ca este imperativ sa intri 5 minute la birou, sa mai iei un dosar.
Ajungi in statie si vezi ca, daca erai cu 5 minute mai devreme acolo, ai fi plecat odata cu masina…
Incerci sa „faci frumos” si sa te intorci la servici inainte de plecarea sefului, sa stie ca esti extrem de eficienta…dar seful a plecat de 5 minute si va avea impresia ca tu nu te-ai intors, ci ai profitat de o jumatate de zi libera…
Te duci acasa si vrei sa-ti pupacesti ingerasul, dar stii ca a adormit de 5 minute, asteptandu-te si nu vrei sa-i strici somnul.
Te superi pe toti si pe toate si, cand rabufnesti, realizezi ca: „Trebuia sa fiu cu cinci minute mai desteapta si… sa tac”.

https://ancagiurgiu.wordpress.com Textele şi fotografiile de pe acest site pot fi preluate DOAR cu acordul expres al autorului şi cu precizarea OBLIGATORIE a sursei! Autor blog : Anca Mihaela Giurgiu

Un comentariu

Din categoria Ideal, n-ai!, pareri

Asfaltam cerul?

Salutare dragii mei, sunt convinsa ca v-am lipsit, de aceea m-am rupt un pic de treburile urgente, sa va scriu doua vorbe, asa, ca sa stiti ca traiesc.
Zilele trecute mi-am „clatit” privirea prin tari straine-Polonia. Despre asta am sa va mai povestesc eu, cu alte ocazii.
Dar vreau neaparat sa va spun este o dorinta pe care am rostit-o in gand, rugatoare nevoie mare…
Vreau sa asfaltam si cerul. Nu stiu cum si nici cand, dar, desi nu sunt o fricoasa din fire, sistemul de zbor mi-a dat batai de cap.
In primul rand, cand am vazut acel avionas micut, un pic mai mare ca doua masini puse una in fata celeilalte, m-am trezit infiorata de gandul ca vom fi prea usori si ingerasii ne pot zburataci de colo-colo…Am avut dreptate. Inainte de aterizarea in Viena (escala) am crezut ca ne facem bucati si bucatele.
Noroc ca eram obisnuita cu drumurile noastre „pamantene”, prost asfaltate, ca si pe cer am simtit aceleasi zdruncinaturi.
Ba, la un moment dat, mai in gluma mai in serios, m-am uitat spre burta avionului sa vad daca nu traversam cerul peste vreun card de gaste, care ne incurca zborul lin…
Am aterizat. Despre culorile curcubeului nu va spun decat ca se potriveau foarte bine cu ochii mei verzi ;).
Apoi halta. Patru ore. Si la plecare si la intoarcere. De ce sa avem noi un zbor normal, la o distanta fara pretentii (770 km) cand putem sa ne petrecem ziua in aeroport, blocati parca in afara timpului, zgaindu-ne la trecatori?
Si verificari gramada, restrictii tot asa, iar la intoarcere in tara, zona rezervata plecarilor spre Romania, arata in Austria… a „second-hand” .
Mare pacat!
Ne vrem europeni, dar nu suntem egali decat la taxe . La beneficii nu, la respect nici atat!
Pana se asfalteaza cerul… poate intram si noi intr-o normalitate, sau macar vom fi considerati demni de un avion cu toate suruburile la locul lor…

https://ancagiurgiu.wordpress.com Textele şi fotografiile de pe acest site pot fi preluate DOAR cu acordul expres al autorului şi cu precizarea OBLIGATORIE a sursei! Autor blog : Anca Mihaela Giurgiu

3 comentarii

Din categoria Din inima, Ideal, n-ai!

Piri pipo…pensie

Uf, vai, au …ioi (doar sunt din Ardeal) 🙂 !
Uite-asa ma vait eu toata ziua, de zici ca sunt o babuta de 101 ani: ba ma doare capul, ba am spondiloza, ba vertij, ba blocaje de spate… incat, daca m-ar vedea „forurile competente” ar trebui sa le fie mila si sa ma…pensioneze!
Dar vai mie, cum sa-mi permit eu o astfel de „nesimtire”, ca sunt tanara si…duc! Ba mai mult, din ultimele cercetari…duc si 9 pensionari dupa mine! Da, ma rog, asta nu e chiar de speriat avand in vedere cat sunt pensiile in Romania. Ma mir ca nu trebuie sa platesc pentru mai multi, dar si asa imi vine sa imi cer scuze celor 9, ca din salariul meu … li se dau bani de chibrite.
Lasa ca avem viitor! Un viitor stralucitor, in care nu suntem lasati sa murim, in liniste si pace, ci suntem adusi la locul de munca pana la 65 de ani (calculat pentru momentul cand ies eu!). Acum, cand „dai cu pixul” sau dirijezi, nu e nici o problema, dar cand te implici, numarul neuronilor scade exponential, suferinzi de suprasolicitare si s-ar putea sa stau la 65 de ani, in fata usii si sa nu-mi amintesc cum se deschide, darmite sa inovez ceva pe la locul de munca!
Sau poate voi ajunge si eu sefa, acolo, inainte de pensionare, sa nu zic ca n-am fost si sa vezi ce forte ma vor cuprinde, in sfarsit!
Dar pana atunci ma rog sa-i pot face in ciuda statului, sa fiu bine, sanatoasa si voioasa si la 65 de ani si daca Doamne-Doamne e la fel de pus pe sotii, cum il stiu, sa pap pensia pana la 101, cel putin.Pana atunci cer un piri-pipo, ca e vineri 🙂 (traducere pentru cei ce nu cunosc termenul: o pauza!)

https://ancagiurgiu.wordpress.com Textele şi fotografiile de pe acest site pot fi preluate DOAR cu acordul expres al autorului şi cu precizarea OBLIGATORIE a sursei! Autor blog : Anca Mihaela Giurgiu

2 comentarii

Din categoria Din inima, Ideal

Pofta de ras…

Se intampla uneori sa ma „dau in spectacol”, cuprinsa de o „criza de ras”. Am crezut ca este o faza trecatoare, care apartine copilariei, dar m-am inselat amarnic.
E drept, in timp, crizele de ras s-au rarit, dar placerea aceea de a te descarca de toate emotiile, de toate incorsetarile, pana cand ajungi sa uiti de la ce a pornit primul zambet, este incomparabila!
Imi era pofta de o zi frumoasa, in care sa gasesc un motiv sa nu ma incrunt, cu toate ca stiti si voi cat e de greu sa treaca o zi teafara si nevatamata.
Astazi am primit acest cadou, intr-un mod total neasteptat.
Daca va spun si unde s-a intamplat, veti spune ca inventez…Dar nu e asa, va asigur.
La benzinarie, dragii mei, in loc sa ma supar pe preturile exorbitante la combustibil, am ras de abia mai puteam sa respir. Nu, nu de una singura, ci de rasul copios al angajatilor care ajutau soferii sa-si umple rezervorul masinilor.
Si radeau de se prapadeau ca, nu stiu din ce motiv, la o anumita pompa, motorina avea miros de…oaie. Dar mirosea in asa hal, incat ai fi zis ca au oi ascunse in buzunar si ca trotuarul e plin de cas.
Nu puteai sa nu te intrebi care o fi fost motivul pentru existenta acestui parfum pretios, dar va zic sigur ca, in afara de persoanele care stateau la coada la respectiva pompa, ceilalti radeau cu pofta de zile mari!
Orice suparare mi-a trecut si cred ca, daca as fi avut prin apropiere vreo parcare, as fi ramas sa vad deznodamantul. Oricum, nu pot sa nu mi-i inchipui pe cei doi angajati veseli, tavalindu-se de ras, in timp ce urmaresc expresia disperata a „domnilor si doamnelor” care nu au cerut ajutorul si au dat singuri singurei de acest Channel 01, autohton.

https://ancagiurgiu.wordpress.com Textele şi fotografiile de pe acest site pot fi preluate DOAR cu acordul expres al autorului şi cu precizarea OBLIGATORIE a sursei! Autor blog : Anca Mihaela Giurgiu

Scrie un comentariu

Din categoria Din inima, Ideal

Diferente de respect

Scrisul este o arta, daca pui suflet atunci nu te vei numi niciodata scriitor. Te vor numi altii.
Sunt multe zile in care stau, ingandurata, cu un ecran alb in fata ochilor, ca doar, vorba cuiva, daca scriu acum pe hartie, nu-mi mai inteleg propriul scris si ma intreb unde se plimba ideile geniale care ma incantau alta data?
E gol, e trist si…apoi…o licarire, la capat de angoase, imi spune sa ma linistesc, iar degetele mele se joaca pe tastatura ca pe o claviatura ascultatoare. Ma astern, in randuri grabite, cu teama ca nu voi reusi sa scriu suficient de repede, inainte ca inspiratia sa ma paraseasca.
Tocmai de aceea, in cinstea acestei minunate frenezii, pe care voi, binevoitorii mei cititori, mi-o intretineti, as vrea sa anunt cu tristete, cat de incalcite sunt drumurile autorilor de texte, la noi, in Romania.
De putina vreme m-am intors din Franta, motiv pentru care nu am reusit sa-mi duc pana la capat placutul si onorantul rol de partener SuperBlog editia de primavara, 2013 si sa fiu prezenta la Gala.
Cu toate astea, ma simt pe jumatate vinovata, deoarece in Franta am avut ocazia sa vad ce inseamna sprijinul real fata de autori, mai ales fata de cei ce refuza sa aiba in dictionarul personal termenul de „plagiat” si, asa cum i-am promis prietenei mele de la SuperBlog, Claudia Patrascu, va prezint, pe scurt cateva diferente relevante. Cine stie, poate ne punem mintile laolalta si infiintam si noi un astfel de sistem.
In primul rand, o discrepanta uriasa a aparut in recunoasterea drepturilor de autor. Acolo, odata publicat -pe internet, sau pe suport de hartie (un articol, o poveste, o carte), orice material iti apartine in totalitate si dreptul tau de autor nu mai este combatut in nici un fel.
La noi judecatile pot sa se intinda pe ani de zile. De ce? Pentru ca ne asteptam ca romanii sa insele, sa schimbe date, sa „intervina”. Cei ce platesc cu adevarat aceste reactii sunt autorii reali ai atator texte, care, deznadajduiti de noroiul judiciar, au renuntat la batalie, lasandu-si creatia in mainile altora.
La noi suntem nevoiti sa apelam la adevarate tertipuri, sa ne legiferam textele, sa le ascundem la notari pentru a putea ulterior demonstra apartenenta.
Dorinta de promovare, orgoliul uneori nemasurat al autorilor nostri ne priveaza de scrieri valoroase, nu suntem obisnuiti sa lucram in echipa, sa dezbatem si sa luam decizii impreuna cu altii. In Franta, desi nu cred de multa vreme in optimismul nemasurat al unora, mi-am dat seama ca a fi autor de text nu inseamna agonie, ci poate fi un stil de viata, se poate asigura traiul cotidian si chiar mai mult, atata timp cat esti deschis spre colaborari.
Mai multe minti luminate, care lucreaza impreuna, inseamna si un material de calitate, trecut prin multe furci caudine. A fost un privilegiu si o placere sa asist la o astfel de dezbatere literara, unde nu am vazut nici urma de orgoliu, iar tinta finala era transformarea unei lucrari intr-una potrivita publicului tinta.
Sper sa incetam alergarea dupa cai verzi pe pereti, sa ne stim valoarea si sa ne apreciem asa cum meritam, iar daca forta noastra literara se opreste la mici povesti sau poezii, sa reusim sa ne domolim orgoliul si sa nu ne asteptam sa scriem romane.
Pana la urma diferentele de respect nu sunt ale statului francez fata de autori, ci aici e vorba despre respectul creatorului de frumuseti literare fata de propria forta dar si fata de ideile semenilor.
Astept sa ne respectam, astept momentul cand cineva ma va suna si-mi va spune ca, pornind de la o poveste scrisa de mine a reusit sa schiteze un roman si eu sa ma pot bucura de acest succes.

https://ancagiurgiu.wordpress.com Textele şi fotografiile de pe acest site pot fi preluate DOAR cu acordul expres al autorului şi cu precizarea OBLIGATORIE a sursei! Autor blog : Anca Mihaela Giurgiu

Scrie un comentariu

Din categoria Din inima, Ideal