Arhive pe etichete: ciocolata

Daca dai, n-ai! Dar ce dai?

Toată lumea comentează în privinţa mitelor. Că nu-i bine, că i-am obişnuit prost pe cei care aşteaptă mită, că e vina noastră a tuturor că există acest gen de recompensă.

Ce să mai vorbesc de subtilităţi, dacă s-a primit ceva după oferirea unui serviciu, aceea nu e mită, ci cadou! Ha, ha, ha.

Mie, mita mi se pare un subiect bun de discuţie şi o temă de gândire. E drept, suntem prea săraci, acest lucru traducându-se în bucuria când primeşte cineva o ciocolată- dă-o ‘ncolo, acum chiar o ciocolată nu e mită 🙂 , însă e trist când mita înfloreşte la nivel înalt, cu susţineri de campanii, cu „rezolvări” de diverse chestiuni, contra a diverse sume, nu 3 lei, cât e o ciocolată .

Ce-mi aduce mie a tragi-comedie la capitolul „mită”,  este faptul că se păstrează tradiţia din moşi strămoşi, când fiecare venea la dom’ doctor, sau la dom’ primar ba cu nişte ouă, ba cu o găina, ba cu nişte brânză, de’ ce-avea omul prin gospodărie. Mari gospodari suntem, aşadar de la carmangerii mita ia formă de cârnaţi frumoşi şi apetisanţi, de la crame, bun îi vinu’ ghiurghiuliu, de la lăptării brânzică, de la gatere nişte lemne- că doar trebuie lambriuri prin apartamente, sau gard la cabane sau măcar lemn de foc pentru şeminee, că şi miniştrii trebuie să se încălzească cu ceva, nu?

În toată această poveste, eu am rămas cu o nelămurire. Cei de la pompe funebre ce mită dau?

https://ancagiurgiu.wordpress.com Textele şi fotografiile de pe acest site pot fi preluate DOAR cu acordul expres al autorului şi cu precizarea OBLIGATORIE a sursei! Autor blog : Anca Mihaela Giurgiu

7 comentarii

Din categoria Daca dai

Temă de casă- Epoca de Aur- episod pilot

Acesta este un articol de care aş vrea să vă folosiţi pentru a rememora vremuri nu demult apuse.

Deseori am avut ocazia să observ că, oprindu-ne din avântul muncitoresc, mai ales la ora mesei sau în acea oră bizară, dinainte de plecare acasă, când nu ştii dacă merită să-ţi mai cumperi ceva de mâncare sau să înghiţi sandwich-ul deja uscat, eu, împreună cu dragii tovarăşi de muncă dezbatem din greu, bunătăţile de pe vremea lui Ceauşescu.

Da, ai citit bine, erau şi atunci. Pentru cine nu ştie, şirul pilelor era în floare şi toata lumea găsea de toate, e drept, „pe sub mână” şi în cantităţi mici, dar sănătoase- excesele oricum sunt dăunătoare.

Dar nu discut aici despre acele pile, ci despre produsele pur româneşti, sau chinezesti sau ruseşti- alte mărci nu găseam decât dacă veneau vânzători ambulanţi străini, pe la colţ de bloc, cu care ne dureau mâinile de atâta conversaţie.

Astfel, eu pot să spun, cu mâna pe inimă că îmi e dor de „racii” care împânzeau alimentarele, ţin minte şi acum cutiile albastre şi am avut ocazia să regăsesc astfel de cutii, de vreo două ori, la raionul de produse chinezeşti.

Îmi plăceau biscuiţii Chindia, în cutii pătrate, aranjati ca soldăţeii, aşteptând să fie înfulecaţi. Am observat că puţina lume îşi aminteşte de ei.

Mai erau nişte biscuiţi, altă reţetă, dar a căror nume nu mi-l amintesc, poate ştie cineva: împachetati câte 6 bucăţi, in folie de plastic, transparentă, cu ceva scris cu verde peste, numai buni pentru o gustare la grădiniţă sau la scoală (pentru mine, cea de atunci).

Cine a trecut prin viaţă fără să guste adevarata „Eugenia”, a ratat multe! Plombe sărite, dinţi stricaţi şi ore multe aşteptând ca laptele sau, în caz de criză, apa, să le înmoaie. Dar crema era demenţială! Apropo, cei care fac „eugenii”, de ce aţi schimbat reţeta? (Mă refer la cremă)

Dacă stăm la discuţii despre papa, mi s-a facut şi sete. Cico-nasol rău. Era un fel de bunic al lui Tec post-revolutionar. Şi era sudist. În centrul ţării şi prin nord era la mare căutare Fructo- nu prea rău, nici nemaipomenit. Pepsi-Cola ( spre disperarea războinicilor ambelor mărci), dacă găseai, era sărbătoare, da, era minunat. Nu săriţi în sus, ştiu că am zis mărci româneşti, dar chiar dacă Pepsi-Cola nu e românească, au găsit ai noştri o variantă de concentrat, care era demenţial.

Sucul amăgitor, de toate zilele, era însă apa minerală Aurora, cu gust uşor de limonadă, se poate încadra cu mândrie, în rândul băuturilor de acum gen 7Up, Mountain Dew şi Sprite. Dar era a noastră şi era mai bună!

De apa minerală ce să spun? Era sărbătoare când o găseai şi o cumpărai repede. Stânceni, Biborţeni, Malnaş şi alte genuri, toate erau bune.

Nu, nu am uitat, cea mai tare băutura răcoritoare autohtonă: Bem Bem! Am văzut că, de la o vreme încoace, a reapărut. Nu am fost foarte curioasă să văd dacă s-a schimbat, însă îl suspectez ca da. Ştiţi de ce? Pentru simplul fapt că, la câţi coloranţi şi mai ştiu eu ce chimicale rămâneau pe pahar după ce beam Bem Bem, nu cred că s-ar mai fi potrivit la „normele europene”. Acum chimicalele sunt mai delicate şi mai ascunse ;).

Zmeurata şi siropul de fragi (şi alte fructe) a vrut să ne reînvie amintirile, păstrând uşor recognoscibila sticlă cu striaţii şi vinişoare în relief, însă s-a modernizat- sticla e de fapt plastic, iar reţeta, s-a plastifiat şi ea:(.

Dacă tot suntem la capitolul băuturi, mi-am întrebat colegii de băuturi alcoolice, că deh, eu eram pisoi pe atunci. S-au umflat în pene şi mi-au spus, cu mandrie, că bere ca a noastră rar găseai în Europa- şi nu în sens propriu (rar o găseai doar în România) ci în sensul calităţii, iar preţul, mai mare decât al altor mărci străine arată tocmai această trăsătură: pe locuri fruntaşe: bere Bucegi şi Silva.

Vă amintiţi de nişte munţi şi unelte de cioplit în alimentară? Nu ştiţi despre ce vorbesc? Cum aşa? Era „moartea” copilăriei, visam la ele cu ochii deschisi: glucoza cea albă şi zahărul candel, strălucitor. Yam, yam, yam! Nu le-am văzut de multă vreme şi cu tot riscul de a-mi vizita dentistul, le-aş mai încerca!

În aceeaşi zonă, de fentare a dentistului, încadrez şi caramelele, care au, pentru mine, o aură mistică. Nu prea îmi dau seama de ce le cumpăram. Regret, dar nuţtin minte producătorul, poate îl dezvăluiţi voi, dar pe ele le ştiu: întâi de toate, era aproape imposibil să le desfaci- se lipea hârtia în care erau împachetate, ceva de speriat. Când, într-un final le desfăceam, erau tari de le puteam folosi în loc de proiectile. Cine avea răbdare, reuşea să le înmoaie şi apărea cea din urmă problemă: se întindeau ca o răşină şi se lipeau de dinţi de nu mai puteam să vorbesc. Despre caramele ţin minte foarte bine, că îmi plăcea să le dau cailor- aveam în drum spre gradiniţă, un colţ de bloc, unde era veşnic „parcată” o căruţă iar eu fericeam caii cu „ceva dulce”.

Pentru voi, ciocoholicii ca mine, vă ofer, pe tavă , ciocolata ROM. Uf ce rateu erau să dea cu campania de „americanizare”- sau poate nu? Că ne-au făcut să povestim despre această ciocolată vreo jumătate de an, cel puţin. Pe vremuri apuse însă, cel putin eu,  consider că avea o cremă mai bună. Era tare, nu moale cum e acum şi cu gust mult mai intens de rom.

Dacă tot suntem la sfârşit de vară, să nu uităm de îngheţata în pachet de unt-Polar, despre care, chiar în dimineaţa asta am aflat că avea deasupra o foaie de napolitană. Nu ştiu ce să zic, poate când eram eu mică se declanşase deja criza, că eu nu am cumpărat-o niciodată cu acea foaie de napolitană. În rest, cel puţin pentru mine, era enervant că mi se părea prea mare, se topea prea repede şi se găsea prea greu.

Hai să trecem la lucruri delicate, foaia de brusture autohtonă, nu mai ştiu exact de cine era produsă, şi nu aş vrea să jignesc pe cineva, era atât de bună că te apuca plânsul când aveai anumite urgenţe.

Ăştia suntem, am fost şi vom fi, sper să vă facă plăcere să adăugaţi multe altele, la lista mea.

https://ancagiurgiu.wordpress.com Textele şi fotografiile de pe acest site pot fi preluate DOAR cu acordul expres al autorului şi cu precizarea OBLIGATORIE a sursei! Autor blog : Anca Mihaela Giurgiu

Un comentariu

Din categoria Epoca de Aur