Arhive pe etichete: respect

Diferente de respect

Scrisul este o arta, daca pui suflet atunci nu te vei numi niciodata scriitor. Te vor numi altii.
Sunt multe zile in care stau, ingandurata, cu un ecran alb in fata ochilor, ca doar, vorba cuiva, daca scriu acum pe hartie, nu-mi mai inteleg propriul scris si ma intreb unde se plimba ideile geniale care ma incantau alta data?
E gol, e trist si…apoi…o licarire, la capat de angoase, imi spune sa ma linistesc, iar degetele mele se joaca pe tastatura ca pe o claviatura ascultatoare. Ma astern, in randuri grabite, cu teama ca nu voi reusi sa scriu suficient de repede, inainte ca inspiratia sa ma paraseasca.
Tocmai de aceea, in cinstea acestei minunate frenezii, pe care voi, binevoitorii mei cititori, mi-o intretineti, as vrea sa anunt cu tristete, cat de incalcite sunt drumurile autorilor de texte, la noi, in Romania.
De putina vreme m-am intors din Franta, motiv pentru care nu am reusit sa-mi duc pana la capat placutul si onorantul rol de partener SuperBlog editia de primavara, 2013 si sa fiu prezenta la Gala.
Cu toate astea, ma simt pe jumatate vinovata, deoarece in Franta am avut ocazia sa vad ce inseamna sprijinul real fata de autori, mai ales fata de cei ce refuza sa aiba in dictionarul personal termenul de „plagiat” si, asa cum i-am promis prietenei mele de la SuperBlog, Claudia Patrascu, va prezint, pe scurt cateva diferente relevante. Cine stie, poate ne punem mintile laolalta si infiintam si noi un astfel de sistem.
In primul rand, o discrepanta uriasa a aparut in recunoasterea drepturilor de autor. Acolo, odata publicat -pe internet, sau pe suport de hartie (un articol, o poveste, o carte), orice material iti apartine in totalitate si dreptul tau de autor nu mai este combatut in nici un fel.
La noi judecatile pot sa se intinda pe ani de zile. De ce? Pentru ca ne asteptam ca romanii sa insele, sa schimbe date, sa „intervina”. Cei ce platesc cu adevarat aceste reactii sunt autorii reali ai atator texte, care, deznadajduiti de noroiul judiciar, au renuntat la batalie, lasandu-si creatia in mainile altora.
La noi suntem nevoiti sa apelam la adevarate tertipuri, sa ne legiferam textele, sa le ascundem la notari pentru a putea ulterior demonstra apartenenta.
Dorinta de promovare, orgoliul uneori nemasurat al autorilor nostri ne priveaza de scrieri valoroase, nu suntem obisnuiti sa lucram in echipa, sa dezbatem si sa luam decizii impreuna cu altii. In Franta, desi nu cred de multa vreme in optimismul nemasurat al unora, mi-am dat seama ca a fi autor de text nu inseamna agonie, ci poate fi un stil de viata, se poate asigura traiul cotidian si chiar mai mult, atata timp cat esti deschis spre colaborari.
Mai multe minti luminate, care lucreaza impreuna, inseamna si un material de calitate, trecut prin multe furci caudine. A fost un privilegiu si o placere sa asist la o astfel de dezbatere literara, unde nu am vazut nici urma de orgoliu, iar tinta finala era transformarea unei lucrari intr-una potrivita publicului tinta.
Sper sa incetam alergarea dupa cai verzi pe pereti, sa ne stim valoarea si sa ne apreciem asa cum meritam, iar daca forta noastra literara se opreste la mici povesti sau poezii, sa reusim sa ne domolim orgoliul si sa nu ne asteptam sa scriem romane.
Pana la urma diferentele de respect nu sunt ale statului francez fata de autori, ci aici e vorba despre respectul creatorului de frumuseti literare fata de propria forta dar si fata de ideile semenilor.
Astept sa ne respectam, astept momentul cand cineva ma va suna si-mi va spune ca, pornind de la o poveste scrisa de mine a reusit sa schiteze un roman si eu sa ma pot bucura de acest succes.

https://ancagiurgiu.wordpress.com Textele şi fotografiile de pe acest site pot fi preluate DOAR cu acordul expres al autorului şi cu precizarea OBLIGATORIE a sursei! Autor blog : Anca Mihaela Giurgiu

Anunțuri

Scrie un comentariu

Din categoria Din inima, Ideal

Ţara în care trăiesc

Ţara în care trăiesc este cea mai frumoasă.

Aici e numai vară, o vară călduroasă. În timpul zilei este un soare plăcut, în mijlocul verii torid, iar iarna adie uşor briza. Noaptea mai plouă, să rămână florile frumoase şi legumele să crească mari.

Totul e verde şi înflorit, ochii se delectează cu lumină şi parcă inima vibrează de încântare.

În ţara mea sunt drumuri line. Ne ducem de colo – colo pe role şi biciclete, pentru că nu sunt câini vagabonzi care să sara pe noi. Dacă avem distanţe mari de parcurs, ne plimbăm cu maşini frumoase, de la primărie sau de la firmele mari, care-şi fac reclamă. Aici nu trebuie să mă scotocesc de bani, pentru că nu mă costă nimic.

E atât de uşor să ajung , din munţii mei, până la mare, că pare o joacă de copii. Autostrada şerpuieşte uşor, aproape insesizabil, trecând, suspendată, peste prăpăstii spectaculoase şi deseori mă întrec cu fulgerul argintiu, mândreţea de tren de mare viteză ce taie ţara în două. Aşadar, nu e de mirare, cel puţin al doilea sfârşit de săptămânş, sunt la mare.

În draga mea ţară, lucrez cu spor, după un orar foarte util. Sunt respectată pentru că sunt mamă şi asigur continuitate acestui popor fericit. Lucrez până la ora 12, când pot să-mi duc copilul acasă de la ore, iar dacă vreau ceva în plus, mi se oferă posibilitatea să lucrez şi de acasă, de pe calculator, că doar, slavă domnului, avem tehnologie modernă. Pentru sacrificiul pe care-l fac din timpul copilului meu, mi se oferă excursii la parcuri tematice, pentru copii, la mare, sau la teatru de păpuşi, oriunde doresc.

Conducătorii ţării mele mă protejeaza: din salariul meu se reţine exact aceeaşi sumă, lunar, infimă dealtfel, cu care mi se achită, din oficiu toate facturile- de gaz, de electricitate, telefon, televizor, internet, asigurări de viaţă şi maşina. Iar eu sunt eliberată de acest stres, mulţumită unor conducători inteligenţi.

Am casa mea, maşina mea. Sunt frumoase şi utile. Mă bucur tare mult că mi s-a oferit posibilitatea de a le plăti la pretul lor real, împărţit în câte rate doresc. Eu, de exemplu, mi-am fixat o rată pe care nici nu o simt. Probabil că vor trece mulţi ani până voi achita tot, dar, ce-mi pasa? Bani sunt.

În ţara mea, oamenii în vârstă sunt respectaţi. Cei care au lucrat pentru ţară pot să se bucure de bătrâneţi liniştite, de la 55 de ani li se oferă posibilitatea de a se retrage din câmpul muncii, pentru a se bucura de o linişte binemeritată, sau de a lucra cu un orar mai lejer, pentru a le putea transmite tinerilor din experienţa lor de viaţă. Bătrânii sunt vizitaţi acasă, de doua ori pe săptămână, li se monitorizează sănătatea şi li se oferă medicamente celor bolnavi sau hrană bună celor care au rămas singuri. Sunt rădăcinile noastre şi-i îngrijim, fără ei n-am fi ajuns unde suntem.

Nu avem hoţi, cerşetori, oameni vicleni, de ce să furi, să cerşeşti,  sau să înşeli, atunci când nu-ţi lipseşte nimic?

Seara ies cu familia mea în oraş, sunt numai oameni fericiţi împrejur, copiii savurează vată pe băţ sau vreo îngheţată, părinţii îşi zâmbesc, îndrăgostiţi unul de altul, ca-n prima zi, doar că, mai liniştiţi. Câte un domnişor şi-o domnişoară îşi fură un sărut, transfigurati de patima iubirii, sau câte un om rătăcit se grăbeşte spre casă.

Am mai vazut, e drept şi câte unul, speriat de ce vede în jur, panicat şi pus pe plecare, disperat să ajungă undeva, să rezolve ceva. Dar ştiu, aceştia sunt oameni care abia acum au văzut ţara mea şi încă nu s-au obişnuit. Ştiu de unde vin şi-mi e tare milă de ei. Sunt atât de traumatizaţi încât mulţi nu se mai pot obişnui să le fie şi bine. Le trebuie mult timp să uite şi să se relaxeze aici, în ţara mea.

https://ancagiurgiu.wordpress.com Textele şi fotografiile de pe acest site pot fi preluate DOAR cu acordul expres al autorului şi cu precizarea OBLIGATORIE a sursei! Autor blog : Anca Mihaela Giurgiu

2 comentarii

Din categoria Ideal