Arhive pe etichete: tara

Ţara mea e tristă…

Când un stăpân îşi bate şi-şi înfometează câinele, acesta va muşca pe oricine. Aici am ajuns.

Ba mai mult, stăpânul îi râde în faţă şi îşi întreabă, candid, câinele,  de ce nu roade  ciolanul, că doar el l-a lasat în frigider!

În neputinţa de a-i ataca direct pe cei ce ne-au încorsetat, ne răsfrângem durerea asupra noastră, ne sfâşiem între noi şi plângem.

Dăm cu patimă în stânga şi în dreapta, răzbunându-ne zănatici, pe simboluri ale unui stat care îşi trădează fiinţa şi uităm că sub acele uniforme, deseori sunt oameni care suferă aceleaşi dureri, au aceeaşi „răsplată”, ba mai mult, sunt supuşi unor ordine pe care, încălcându-le sunt pasibili de pedepse mai mari decât ne putem imagina.

Atât cât mai putem vedea şi auzi, omule bun, deschide-ţi ochii, nu te ataca singur.

Uită-te bine, oare  sub haina militară nu eşti tot tu?

Poate că eşti tu, un profesor trist că abia ai cu ce să-ţi plăteşti întreţinerea, darmite să te gândeşti să-ţi cumperi apartamentul pe care-l doreşti?

Sau tu, doctorul care uită de somn, făcând gardă după gardă, poate se mai normalizează plata la final de lună.

Poate eşti tu, scriitorul care, indiferent de cât de talentat eşti, nu mai găseşti o editură care să te publice, dacă nu ai sponsori.

Dacă tu ridici o cărămidă să loveşti, nu ţi se pare normal, perfect uman, chiar dacă regretabil, ca cel în care dai să se apere împotriva ta? Oare nu ai face la fel?

Credinţa spune: întoarce şi celălalt obraz, reflexul uman, instinctul spune: apără-te!

E momentul să ne oprim, să răsuflăm şi să vedem de ce ne răzvrătim şi cine ne stă împotrivă.

https://ancagiurgiu.wordpress.com Textele şi fotografiile de pe acest site pot fi preluate DOAR cu acordul expres al autorului şi cu precizarea OBLIGATORIE a sursei! Autor blog : Anca Mihaela Giurgiu

Anunțuri

Scrie un comentariu

Din categoria Din inima

Cu fruntea sus!

Nu ştiu sigur dacă suferim sau nu de ipocrizie, dar , cel puţin cu ocazia Zilei Naţionale, cu toţii am găsit un motiv, cât de mic, să ne iubim ţara şi să trâmbiţăm această veste.

Uitându-mă puţin peste rândurile scrise de mine, îmi dau seama că, în mod surprinzător şi eu mă alătur marii mase de oameni, care au acest obicei, contrar aparenţei.

Iubesc ţara mea. Iubesc oamenii din ea. Nu-i iubesc pe cei care nu ţin cu adevarat la noi şi la pământul ăsta, care răsuflă româneşte.

Îmi dau motive, zilnic, să „latru la lună” şi deseori, mă simt tot mai singură, parcă haita de lupi luptători s-a retras, împrăştiată de diverse cărneturi, proaspăt ucise.

Îmi e dor de românul care zdrobeşte ceapa cu pumnul, care ţi-o zice „la obraz” când căile tale devin neruşinate şi viclene, de femeia sănătoasă, rumenă, care atunci când iubeşte, se cutremură pătulul :), de copiii care aleargă prin gradini şi-s fericiţi că şterpelesc vreun porumb, sau se caţără în dud şi-şi înnegresc limba cu nectarul micilor fructe.

Suntem tot mai palizi, mai înfriguraţi, mai deznădăjduiţi, dar…ne iubim ţara.

Sunt mândră de noi!

https://ancagiurgiu.wordpress.com Textele şi fotografiile de pe acest site pot fi preluate DOAR cu acordul expres al autorului şi cu precizarea OBLIGATORIE a sursei! Autor blog : Anca Mihaela Giurgiu

 

4 comentarii

Din categoria Pagina palmasului

Ţara în care trăiesc

Ţara în care trăiesc este cea mai frumoasă.

Aici e numai vară, o vară călduroasă. În timpul zilei este un soare plăcut, în mijlocul verii torid, iar iarna adie uşor briza. Noaptea mai plouă, să rămână florile frumoase şi legumele să crească mari.

Totul e verde şi înflorit, ochii se delectează cu lumină şi parcă inima vibrează de încântare.

În ţara mea sunt drumuri line. Ne ducem de colo – colo pe role şi biciclete, pentru că nu sunt câini vagabonzi care să sara pe noi. Dacă avem distanţe mari de parcurs, ne plimbăm cu maşini frumoase, de la primărie sau de la firmele mari, care-şi fac reclamă. Aici nu trebuie să mă scotocesc de bani, pentru că nu mă costă nimic.

E atât de uşor să ajung , din munţii mei, până la mare, că pare o joacă de copii. Autostrada şerpuieşte uşor, aproape insesizabil, trecând, suspendată, peste prăpăstii spectaculoase şi deseori mă întrec cu fulgerul argintiu, mândreţea de tren de mare viteză ce taie ţara în două. Aşadar, nu e de mirare, cel puţin al doilea sfârşit de săptămânş, sunt la mare.

În draga mea ţară, lucrez cu spor, după un orar foarte util. Sunt respectată pentru că sunt mamă şi asigur continuitate acestui popor fericit. Lucrez până la ora 12, când pot să-mi duc copilul acasă de la ore, iar dacă vreau ceva în plus, mi se oferă posibilitatea să lucrez şi de acasă, de pe calculator, că doar, slavă domnului, avem tehnologie modernă. Pentru sacrificiul pe care-l fac din timpul copilului meu, mi se oferă excursii la parcuri tematice, pentru copii, la mare, sau la teatru de păpuşi, oriunde doresc.

Conducătorii ţării mele mă protejeaza: din salariul meu se reţine exact aceeaşi sumă, lunar, infimă dealtfel, cu care mi se achită, din oficiu toate facturile- de gaz, de electricitate, telefon, televizor, internet, asigurări de viaţă şi maşina. Iar eu sunt eliberată de acest stres, mulţumită unor conducători inteligenţi.

Am casa mea, maşina mea. Sunt frumoase şi utile. Mă bucur tare mult că mi s-a oferit posibilitatea de a le plăti la pretul lor real, împărţit în câte rate doresc. Eu, de exemplu, mi-am fixat o rată pe care nici nu o simt. Probabil că vor trece mulţi ani până voi achita tot, dar, ce-mi pasa? Bani sunt.

În ţara mea, oamenii în vârstă sunt respectaţi. Cei care au lucrat pentru ţară pot să se bucure de bătrâneţi liniştite, de la 55 de ani li se oferă posibilitatea de a se retrage din câmpul muncii, pentru a se bucura de o linişte binemeritată, sau de a lucra cu un orar mai lejer, pentru a le putea transmite tinerilor din experienţa lor de viaţă. Bătrânii sunt vizitaţi acasă, de doua ori pe săptămână, li se monitorizează sănătatea şi li se oferă medicamente celor bolnavi sau hrană bună celor care au rămas singuri. Sunt rădăcinile noastre şi-i îngrijim, fără ei n-am fi ajuns unde suntem.

Nu avem hoţi, cerşetori, oameni vicleni, de ce să furi, să cerşeşti,  sau să înşeli, atunci când nu-ţi lipseşte nimic?

Seara ies cu familia mea în oraş, sunt numai oameni fericiţi împrejur, copiii savurează vată pe băţ sau vreo îngheţată, părinţii îşi zâmbesc, îndrăgostiţi unul de altul, ca-n prima zi, doar că, mai liniştiţi. Câte un domnişor şi-o domnişoară îşi fură un sărut, transfigurati de patima iubirii, sau câte un om rătăcit se grăbeşte spre casă.

Am mai vazut, e drept şi câte unul, speriat de ce vede în jur, panicat şi pus pe plecare, disperat să ajungă undeva, să rezolve ceva. Dar ştiu, aceştia sunt oameni care abia acum au văzut ţara mea şi încă nu s-au obişnuit. Ştiu de unde vin şi-mi e tare milă de ei. Sunt atât de traumatizaţi încât mulţi nu se mai pot obişnui să le fie şi bine. Le trebuie mult timp să uite şi să se relaxeze aici, în ţara mea.

https://ancagiurgiu.wordpress.com Textele şi fotografiile de pe acest site pot fi preluate DOAR cu acordul expres al autorului şi cu precizarea OBLIGATORIE a sursei! Autor blog : Anca Mihaela Giurgiu

2 comentarii

Din categoria Ideal