Pe langa faptul ca in tara mea cam tot ce se intampla imi face stomacul sa tremure si dintii sa scrasneasca, astazi am fost pusa in situatia de a-mi cere scuze ca …nu ne-am gandit la cei „asupriti” de soarta.
Dati-mi voie sa dezvolt subiectul. Oferta: cursuri multe, calificari gratuite, bani oferiti cursantilor si, culmea nerusinarii, chiar incadrare in locuri de munca pentru cei aflati in somaj.
Da, partea asta nu e o gluma, ci e cat se poate de reala.
Problema? Am indraznit sa cerem un minim de 8 clase participantilor la curs.
Oau, oare de ce nu m-am gandit ca exista persoane care sufera ca nu au urmat atat de multe clase, e oribil sa impui asemenea conditii, sa ai timp sa faci atat de multa scoala… cand poti sa intinzi mana si cu o voce plangacioasa sa incepi sa-ti castigi traiul?
Poate ca sunt rea acum, dar vinovata nu ma simt de ceea ce afirm.
Ar trebui sa imi tresara sufletul de mila ca altii nu s-au dus la scoala? De ce?
Cred ca cel mai important drept este acela de a alege. Sau poate e o datorie. Eu am ales sa invat, sa vad mai departe de minutul de azi.
Altii au ales altceva.
Imi vin in minte versurile unui cantaret pe care „lumea buna” nu il recunoaste oficial, dar il asculta in intimitate si care, in doar cateva cuvinte, a cuprins toata indignarea sufletului meu.
Facem scoala de la 6-7 ani, fie ca e prea cald, fie ca e prea frig, invatam, citim, ne zbatem. Apoi intram in randul oamenilor responsabili si lucram, 8, 9 , 10 ore pe zi, oricat e nevoie.
Si vine intr-o zi cineva si ne atrage atentia ca nu suntem corecti, ca in anumite comunitati oamenii nu au facut mai mult de 4 ani de scoala primara, dar ar trebui sa aiba sanse egale. Iar eu zambesc frumos si spun, ca intr-un film prost „da” cu o candoare demna de Oscar.
Totul e pe dos, dar pana cand?
https://ancagiurgiu.wordpress.com Textele şi fotografiile de pe acest site pot fi preluate DOAR cu acordul expres al autorului si cu precizarea OBLIGATORIE a sursei! Autor blog : Anca Mihaela Giurgiu
ancagiurgiu 