Scrisul este o arta, daca pui suflet atunci nu te vei numi niciodata scriitor. Te vor numi altii.
Sunt multe zile in care stau, ingandurata, cu un ecran alb in fata ochilor, ca doar, vorba cuiva, daca scriu acum pe hartie, nu-mi mai inteleg propriul scris si ma intreb unde se plimba ideile geniale care ma incantau alta data?
E gol, e trist si…apoi…o licarire, la capat de angoase, imi spune sa ma linistesc, iar degetele mele se joaca pe tastatura ca pe o claviatura ascultatoare. Ma astern, in randuri grabite, cu teama ca nu voi reusi sa scriu suficient de repede, inainte ca inspiratia sa ma paraseasca.
Tocmai de aceea, in cinstea acestei minunate frenezii, pe care voi, binevoitorii mei cititori, mi-o intretineti, as vrea sa anunt cu tristete, cat de incalcite sunt drumurile autorilor de texte, la noi, in Romania.
De putina vreme m-am intors din Franta, motiv pentru care nu am reusit sa-mi duc pana la capat placutul si onorantul rol de partener SuperBlog editia de primavara, 2013 si sa fiu prezenta la Gala.
Cu toate astea, ma simt pe jumatate vinovata, deoarece in Franta am avut ocazia sa vad ce inseamna sprijinul real fata de autori, mai ales fata de cei ce refuza sa aiba in dictionarul personal termenul de „plagiat” si, asa cum i-am promis prietenei mele de la SuperBlog, Claudia Patrascu, va prezint, pe scurt cateva diferente relevante. Cine stie, poate ne punem mintile laolalta si infiintam si noi un astfel de sistem.
In primul rand, o discrepanta uriasa a aparut in recunoasterea drepturilor de autor. Acolo, odata publicat -pe internet, sau pe suport de hartie (un articol, o poveste, o carte), orice material iti apartine in totalitate si dreptul tau de autor nu mai este combatut in nici un fel.
La noi judecatile pot sa se intinda pe ani de zile. De ce? Pentru ca ne asteptam ca romanii sa insele, sa schimbe date, sa „intervina”. Cei ce platesc cu adevarat aceste reactii sunt autorii reali ai atator texte, care, deznadajduiti de noroiul judiciar, au renuntat la batalie, lasandu-si creatia in mainile altora.
La noi suntem nevoiti sa apelam la adevarate tertipuri, sa ne legiferam textele, sa le ascundem la notari pentru a putea ulterior demonstra apartenenta.
Dorinta de promovare, orgoliul uneori nemasurat al autorilor nostri ne priveaza de scrieri valoroase, nu suntem obisnuiti sa lucram in echipa, sa dezbatem si sa luam decizii impreuna cu altii. In Franta, desi nu cred de multa vreme in optimismul nemasurat al unora, mi-am dat seama ca a fi autor de text nu inseamna agonie, ci poate fi un stil de viata, se poate asigura traiul cotidian si chiar mai mult, atata timp cat esti deschis spre colaborari.
Mai multe minti luminate, care lucreaza impreuna, inseamna si un material de calitate, trecut prin multe furci caudine. A fost un privilegiu si o placere sa asist la o astfel de dezbatere literara, unde nu am vazut nici urma de orgoliu, iar tinta finala era transformarea unei lucrari intr-una potrivita publicului tinta.
Sper sa incetam alergarea dupa cai verzi pe pereti, sa ne stim valoarea si sa ne apreciem asa cum meritam, iar daca forta noastra literara se opreste la mici povesti sau poezii, sa reusim sa ne domolim orgoliul si sa nu ne asteptam sa scriem romane.
Pana la urma diferentele de respect nu sunt ale statului francez fata de autori, ci aici e vorba despre respectul creatorului de frumuseti literare fata de propria forta dar si fata de ideile semenilor.
Astept sa ne respectam, astept momentul cand cineva ma va suna si-mi va spune ca, pornind de la o poveste scrisa de mine a reusit sa schiteze un roman si eu sa ma pot bucura de acest succes.
https://ancagiurgiu.wordpress.com Textele şi fotografiile de pe acest site pot fi preluate DOAR cu acordul expres al autorului şi cu precizarea OBLIGATORIE a sursei! Autor blog : Anca Mihaela Giurgiu
ancagiurgiu 